Meniu
Acasă
Vizitează Hartă Știri Publicații Contact
Limbă
PATRIMONIU & FRONTIERĂ

Cercetări & Tehnologie

Tot ce știm despre frontierele Imperiului roman (limes), de la traseul lui până la viața de zi cu zi a soldaților, provine din diferite surse. Unele sunt vechi de aproape două mii de ani, altele sunt rezultatul tehnologiilor apărute în ultimele decenii. Cercetarea frontierei romane pune laolaltă textul antic, săpătura arheologică și tehnologii şi metode moderne de cercetare.

 

Izvoarele antice

 

Textele antice. Autorii antici au lăsat tratate militare care descriu armata romană și construcțiile ei, deși spun mai puțin despre frontiere. Există și documente speciale, precum raportul guvernatorului Arrian despre castrele de pe țărmul estic al Mării Negre. Pentru Dacia, geograful Ptolemeu a păstrat o listă de 44 de localități, cea mai veche descriere topografică a provinciei. Tot de aici provine și singurul paragraf păstrat din Comentariile lui Traian despre războaiele dacice.

 

Imaginile. Columna lui Traian și cea a lui Marcus Aurelius îi arată pe soldați construind castre și turnuri. Fără aceste reliefuri nu am ști cum arătau turnurile de pe limes deasupra fundațiilor păstrate.

 

Inscripțiile. Pe fiecare frontieră s-au găsit mii de inscripții care vorbesc despre construirea fortificațiilor și despre cariera ofițerilor și soldaților. În Dacia, câteva dintre acestea sunt esențiale pentru istoria frontierei:

 

– borna miliară de drum de la Aiton, din anul 108, este una dintre cele mai vechi dovezi ale existenței provinciei;

– inscripția de la Rădăcinești, pe Valea Oltului, consemnează dublarea unei incinte și adăugarea de turnuri;

– inscripția de la Bumbești-Jiu menționează refacerea unui zid din brazde de pământ la începutul secolului al III-lea;

– borna miliară dintre Micia și Apulum confirmă existența drumului de pe Valea Mureșului.

 

Documentele scrise. Săpăturile au scos la lumină și documente pe papirus, pergament sau lemn. În Dacia, cele mai spectaculoase sunt tăblițele cerate descoperite în galeriile miniere romane de la Alburnus Maior (Roșia Montană). La acestea se adaugă diplomele militare, adică actele prin care soldații auxiliari primeau cetățenia romană după 25 de ani de serviciu. Diplomele sunt cea mai bogată sursă despre trupele care au staționat în Dacia; un exemplu este cea de la Cășeiu, din anul 151.

 

De la anticari la arheologia modernă

 

Încă din secolul al XVI-lea, învățații au început să descrie și să deseneze ruinele romane și să adune inscripții și sculpturi. Notițele lor sunt astăzi foarte prețioase, pentru că de atunci multe vestigii au fost distruse, iar peisajul s-a schimbat mult.

 

Arheologia științifică modernă a frontierelor începe în anii 1890. În Germania, istoricul Theodor Mommsen, laureat al Premiului Nobel, a fondat în 1892 Reichs-Limeskommission, prima mare instituție dedicată cercetării limesului.

 

La început, săpăturile urmăreau mai ales dezvelirea zidurilor, iar uneori castre întregi erau descoperite dintr-odată. Metodele s-au rafinat treptat. Monedele, ceramica, armele și alte obiecte mărunte au devenit indicii pentru datare. Stratigrafia, adică citirea straturilor succesive de pământ și construcții, permite astăzi reconstituirea istoriei fiecărui sit. La Bologa, de exemplu, în colțul locuinței comandantului se văd două faze diferite ale sistemului de încălzire prin pardoseală (hypocaustum).

 

Principalele tehnologii și metode de cercetare:

 

Fotografia aeriană a revoluționat studiul frontierelor încă din anii 1920–1940. Antoine Poidebard în Siria, Sir Aurel Stein în Iordania și Jean Baradez în Africa de Nord au descoperit din avion sute de fortificații invizibile de la sol.

 

Astăzi, cercetătorii folosesc teledetecția, adică instrumente care „văd” ce este ascuns sub pădure sau sub pământ:

 

– LiDAR este un laser montat pe o dronă sau un avion care măsoară relieful chiar și sub coronamentul pădurilor. Datorită lui au fost puse în evidență valul de pământ și turnurile de pe Dealul Păstaie (jud. Sălaj), precum și amenajările dacice de la Cioclovina-Ponorici, unul dintre locurile de luptă din războaiele dacice.

– Prospecțiunile geofizice, precum magnetometria și georadarul, dezvăluie planul unui castru și al așezării din jurul lui fără nicio săpătură. Metodele non-invazive au fost esențiale pentru dosarul UNESCO: ele arată că vestigiile din subsol s-au păstrat bine.

 

 

Sistemele de informații geografice (GIS) permit analiza frontierei la scara întregii provincii. Câteva exemple:

 

– Analiza „Least Cost Path” calculează drumul cel mai ușor de parcurs printre dealuri și munți și ajută la reconstituirea traseelor drumurilor romane dintre castre.

– Analizele de vizibilitate au arătat că turnurile de pe granița de nord-vest și de nord nu erau amplasate la întâmplare. Fiecare se afla în raza vizuală a vecinilor săi, lângă vârfurile dominante, într-o rețea gândită atent.

– Măsurarea distanțelor dintre situri arată că așezările și fortificațiile importante erau amplasate la multipli ai milei romane (1.475 m). Pe granița de vest a Daciei, cercetătorii au observat un modul de 12 mile (circa 18 km).

 

Reconstituirile virtuale transformă apoi datele arheologice în imagini pe care le poate înțelege oricine. Exemple sunt poarta de nord (porta praetoria) a castrului de la Bologa și propunerea de reconstituire a turnului de la Ibănești.

 

 

O cercetare internațională

 

Frontierele romane se studiază împreună, peste granițele de azi. Din 1949 există Congresul Internațional de Studii asupra Frontierelor Romane (international Congress of the Roman Frontiers Studies). În România, cercetarea este coordonată de Comisia Națională a Limesului, în cadrul Programului Național „Limes”. Rezultatele au stat la baza înscrierii frontierei Daciei în Patrimoniul Mondial UNESCO.

 

 

Provocările viitorului

 

Protejarea frontierei rămâne o sarcină complexă. Agricultura, industria și marile lucrări de infrastructură amenință siturile, iar cercetarea arheologică cere tot mai multe resurse. Vizitatorii au așteptări tot mai mari, hrănite de televiziune și de mediul online. Tehnologia ajută și aici: metodele non-invazive permit studierea siturilor fără a le distruge. Datele digitale stau la baza muzeelor, a parcurilor arheologice și a reconstituirilor care aduc limesul mai aproape de public.

 

 

DESCOPERĂ MAI MULT

Alte repere ale Limesului

Frontiera Imperiului

Imperiul Roman se întindea în jurul Mediteranei, Mare Nostrum („Marea Noastră”), cum o numeau romanii, iar frontierele sale se aflau dincolo de ea. În timp, acestea au ajuns să se întindă în Europa de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră, apoi prin deșerturile Orientului Mijlociu până la Marea Roșie și de-acolo peste Africa de nord, până la marginea Saharei și coasta atlantică a Marocului.   Toate instalațiile militare de pe o frontieră erau legate între ele printr-un drum, de multe ori o adevărată magistrală. Tocmai de aici pare să vină numele frontierei, limes: romanii numeau astfel drumul de frontieră.   Limes-ul nu era un zid continuu și nici nu arăta la fel peste tot. Roma a reacționat mereu la situația locală și a găsit soluții diferite pentru fiecare regiune. În Britannia a ridicat Zidul lui Hadrian, iar pe Rin și pe Dunăre s-a sprijinit pe fluvii. În Orient și în Africa, marginea deșertului a fost urmată de drumuri lungi de sute de kilometri.   La ce folosea frontiera? Frontierele erau pline de construcții militare și găzduiau armatele care apărau Imperiul. Totuși, rolul lor principal era să controleze mișcările înspre și dinspre Imperiu, inclusiv să prevină raidurile. Zidurile, fortificațiile și turnurile erau completate de cercetași, care supravegheau ținuturile din jur, și de flote, care păzeau frontierele de pe râuri și de pe mare.   Fortificațiile romane nu erau construcții pur defensive, precum cetățile medievale, dar nici ofensive. Turnurile, micile fortificații și barierele artificiale aveau mai degrabă un rol economic: controlul traficului. În același timp, erau cel mai important simbol al puterii Romei, o demonstrație de forță menită să impresioneze înainte de orice confruntare.   Frontiera Daciei Cucerirea regatului dac de către Traian, în 106, a mutat frontiera de pe Dunăre pe terenul mult mai dificil al Carpaților. Provincia a avut o viață relativ scurtă, fiind abandonată în anii 270. A fost însă puternic militarizată, iar armata a avut aici un rol esențial.   Granița Daciei combină mai multe tipuri de frontieră, în funcție de peisaj: frontiere de-a lungul râurilor, frontiere montane, sectoare marcate de drumuri și sectoare închise de bariere artificiale. Ca peste tot, sistemul era format dintr-o rețea de turnuri, fortificații mai mici sau mai mari și valuri de pământ sau ziduri de piatră.   Traseul graniței nu a fost ales la întâmplare, ci închidea terenurile cele mai fertile, necesare hrănirii armatei, dar și regiunile cele mai bogate în resurse: zona auriferă a Munților Apuseni și zăcămintele de sare de la suprafață. Linia de fortificații din nordul și estul Transilvaniei trece foarte aproape de salinele folosite și astăzi, precum Rupea, Praid, Sovata, Odorheiu Secuiesc, Bistrița, Beclean sau Dej.   Fiecare sector al graniței arăta altfel:   În vest, fortificațiile se înșiră de-a lungul drumului imperial, care era în același timp axa principală a provinciei și limita ei vestică. Pe acest drum se aflau Tibiscum, Sarmizegetusa, Micia, Apulum, Potaissa, Napoca și Porolissum.   În nord-vest și nord, în jurul Porolissum-ului, se găsește cel mai bine fortificat sector. Castrele auxiliare sunt aici la doar 10–15 km unele de altele, iar în această zonă se află cele mai multe turnuri, fortificații mici și bariere artificiale. Turnurile ocupă înălțimile, iar castrele sunt așezate în văile din spate, acolo unde drumurile duceau spreBarbaricum.   În est, masivele vulcanice ale Carpaților Orientali făceau inutile fortificațiile pe creste. Castrele sunt retrase în spatele Subcarpaților Transilvaniei, la circa 25–30 km unele de altele.   În sud, drumul de pe Valea Oltului și așa-numitul Limes Transalutanus legau Dunărea de trecătorile Carpaților.     Tipurile de fortificații Castrele temporare (de marș). Sunt primele fortificații romane din Dacia, ridicate în timpul războaielor lui Traian pe drumurile spre cetățile dacice. Aveau o incintă rectangulară, formată dintr-un val de pământ și unul sau mai multe șanțuri. Porțile erau protejate prin sisteme în șicană, specifice acestor tabere, numite tituli și claviculae. Aici se cazau pentru scurt timp trupele aflate în marș. În alte provincii pot ajunge la 70 ha, dar în Dacia, din cauza reliefului muntos, au doar 6–7 ha. Cele mai cunoscute sunt cele 16 castre din Munții Șureanu, dintre care se remarcă grupul de pe Comărnicel.   Castrele legionare. Erau bazele marilor unități de elită, legiunile. În Dacia se află de-a lungul drumului principal al provinciei. Castrele de la Berzovia și Zăvoi, acesta din urmă de 22 ha, au funcționat doar în vremea lui Traian. Castrul de la Apulum (Alba Iulia) a fost baza legiunii a XIII-a Gemina pe toată durata provinciei. Castrul de la Potaissa (Turda) a fost construit în jurul anului 170, în timpul războaielor marcomanice.   Castrele auxiliare. Formau scheletul sistemului de pe frontieră. Fiecare adăpostea de obicei o singură unitate, de 500 sau 1000 de infanteriști, uneori cu un detașament de cavalerie, sau o unitate de cavalerie. Aveau de regulă între 1,3 și 3 ha și se aflau la aproximativ o zi de marș unele de altele (25–30 km). Distanța varia însă după relief, drumuri și situația de dincolo de graniță. Cel mai mare este castrul de la Războieni, de circa 5–6 ha, al singurei ala milliaria din Dacia.   Micile fortificații (burgi). Numite și burgus sau praesidium, erau construite acolo unde nu era nevoie de un castru mare. În Dacia se află mai ales în punctele de trecere a graniței, în legătură directă cu rețeaua de turnuri. Le ocupau mici detașamente din unitățile auxiliare din apropiere sau trupe de numeri. Singurele așezate direct lângă valul de pământ, ca celebrele milecastles de pe Zidul lui Hadrian, sunt cele două de la Brebi (jud. Sălaj).   Turnurile. Sunt elementul cel mai numeros al frontierei: în Dacia se cunosc aproape 300, cele mai multe pe granița de nord-vest și de nord. Erau clădiri rectangulare simple, probabil cu trei niveluri: depozit la parter, spațiu de locuit la etaj și, sus, punctul de observație, cu deschideri în zid sau cu platforme. Primele au fost probabil din lemn. Cele cunoscute azi sunt mai ales din piatră, de circa 5 × 5 m, multe cu suprastructură de lemn, înconjurate de un șanț și poate de o palisadă. Turnurile nu erau amplasate la întâmplare: fiecare se afla în raza vizuală a vecinilor săi, lângă vârfurile dominante, formând o rețea complexă.   Valurile de pământ și zidurile. Valurile simple, probabil cu un șanț în față, taie văile și urcă pe culmi în nord-vestul Daciei, pentru a dirija traficul. Cele mai spectaculoase sunt în zona Porolissum, unde pe o porțiune valul este înlocuit de un zid de piatră. Limes Transalutanus a fost descris ca val de pământ, deși unii cercetători îl consideră un simplu drum. Pe alocuri s-au găsit urmele unei palisade, iar fortificațiile de pe traseul lui se află la 10–20 km unele de altele.   Cum arătau fortificațiile? Armata romană folosea materialele locului: piatră, lut, brazde de iarbă, lemn, țiglă, mortar și tencuială. Construcțiile nu erau însă improvizate. Pereții erau adesea tencuiți și chiar pictați, inclusiv în barăcile soldaților.   Majoritatea castrelor din Dacia au avut la început incinte de „pământ și lemn”: un val de pământ cu palisadă, turnuri și porți de lemn, înconjurate de unul sau mai multe șanțuri. Refacerea în piatră a început în prima jumătate a secolului al II-lea. Pe la mijlocul secolului au fost reconstruite mai ales clădirile principale, în primul rând comandamentul (principia). Nu a existat un program general de reconstrucție: clădirile erau refăcute pe rând, după cât de degradate erau.   Cele mai multe ziduri de incintă s-au refăcut din piatră abia la începutul secolului al III-lea. Chiar și atunci unele au fost refăcute tot din brazde de pământ, cum arată inscripția de la Bumbești-Jiu. Spre sfârșitul secolului al II-lea și mai ales sub Caracalla, turnurile porților au primit o formă nouă, de potcoavă, ieșind în afara zidului. Acest detaliu arhitectural arată o schimbare în strategia defensivă a armatei romane.   În jurul aproape fiecărui castru se dezvolta o așezare civilă, cu oameni care asigurau serviciile și bunurile de care aveau nevoie soldații. Împreună, fortificațiile și așezările formau o putere economică ce atrăgea comerț atât din interiorul provinciei, cât și de dincolo de frontieră.

Citește mai mult

Patrimoniu Mondial

Frontiera romană a Daciei a fost înscrisă în anul 2024 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, sub numele „Frontierele Imperiului Roman – Dacia”. Aceasta alătură altor segmente ale frontierei romane deja protejate, precum Zidul lui Hadrian și Zidul lui Antoninus din Marea Britanie, limesul germano-raetic sau limesul de pe Dunăre și Rin.   Înscrierea recunoaște ceea ce UNESCO numește o „valoare universală excepțională”. Cu alte cuvinte, aceste situri nu aparțin doar istoriei României, ci patrimoniului întregii omeniri.   Frontiera Daciei se întindea pe peste o mie de kilometri de-a lungul granițelor de vest, nord și est ale provinciei romane. Pornea de la Dunăre și se întorcea la Dunăre, înconjura Podișul Transilvaniei și traversa câmpia Munteniei de-a lungul Oltului. Este cel mai lung segment al frontierelor Imperiului Roman înscris în patrimoniul mondial.   O frontieră de aproape 170 de ani   Frontiera a luat naștere la începutul secolului al II-lea d. Hr., odată cu cucerirea și anexarea regatului dac de către Traian. Nu a supraviețuit însă crizei Imperiului din secolul al III-lea d.Hr. În jurul anilor 270–275, împăratul Aurelian a retras din Dacia armata și administrația romană. Deși a funcționat relativ puțin, frontiera a avut o istorie agitată. Presiunea constantă de la graniță se vede în felul în care a fost construită și în schimbările prin care a trecut. Frontiers ilustrează capacitatea romanilor de a se adapta terenului și de a-l folosi în avantajul lor.   De ce este valoroasă?   UNESCO a recunoscut frontiera Daciei pe baza a trei criterii:   criteriul (ii): un schimb de valori umane. Odată cu armata romană, la marginea nordică a Imperiului au ajuns cunoștințele romane de construcție și de organizare. Romanii au introdus aici fortificații, așezări civile și o rețea de drumuri care le lega, într-o regiune locuită deja de alte comunități. Frontiera nu a fost o barieră de netrecut, ci un filtru care controla și permitea circulația oamenilor. Prezența ei a schimbat profund felul în care arătau așezările, arhitectura și peisajul regiunii.   criteriul (iii): o mărturie excepțională despre o civilizație dispărută. Dacia a fost singura provincie romană aflată în întregime la nord de Dunăre. Frontiera ei marchează extinderea maximă a puterii Romei în această parte a Europei și este expresia fizică a politicii imperiale. Ea arată ambiția Romei de a-și impune pe termen lung legile și modul de viață, dar și felul în care s-au răspândit tradițiile romane: militare; inginerești și arhitecturale; religioase; administrative și politice. Numeroasele așezări civile din jurul fortificațiilor ne ajută să înțelegem cum trăiau soldații și familiile lor la marginea lumii romane.   criteriul (iv): un exemplu remarcabil de arhitectură și tehnologie. Frontiera arată cât de flexibil și de ingenios au răspuns romanii reliefului și climei. Pe aceeași graniță provincială coexistă elemente foarte diferite: – fortificații de mărimi diferite, la distanțe neregulate; –bariere artificiale, adică ziduri și valuri de pământ; – bariere naturale: munți și râuri; – rețele de turnuri, dese în unele sectoare și rare în altele; – sectoare pe uscat și sectoare de-a lungul râurilor. Numeroasele modificări din cei aproape 170 de ani de existență fac din frontiera Daciei o sursă prețioasă pentru istoria Imperiului Roman.   Cât de bine s-a păstrat?   Cele 277 de componente au fost alese astfel încât să arate toate etapele construirii și funcționării limesului dacic, precum și felul în care acesta s-a adaptat peisajelor. Săpăturile arheologice, cercetările de teren, fotografiile aeriene și metodele non-invazive (de exemplu, prospecțiunile geofizice) arată că majoritatea siturilor s-au păstrat bine sau foarte bine.   Autenticitatea lor este foarte ridicată, din două motive. Frontiera a funcționat relativ puțin timp, iar multe situri se află în zone rurale, puțin afectate de activitatea modernă. Cele mai multe nu au construcții moderne suprapuse, iar structurile de la suprafață și din subsol își păstrează forma originală. Pentru că zonele sunt slab populate, și peisajul din jurul siturilor și-a păstrat în mare măsură aspectul.     .

Citește mai mult