Tot ce știm despre frontierele Imperiului roman (limes), de la traseul lui până la viața de zi cu zi a soldaților, provine din diferite surse. Unele sunt vechi de aproape două mii de ani, altele sunt rezultatul tehnologiilor apărute în ultimele decenii. Cercetarea frontierei romane pune laolaltă textul antic, săpătura arheologică și tehnologii şi metode moderne de cercetare.
Izvoarele antice
Textele antice. Autorii antici au lăsat tratate militare care descriu armata romană și construcțiile ei, deși spun mai puțin despre frontiere. Există și documente speciale, precum raportul guvernatorului Arrian despre castrele de pe țărmul estic al Mării Negre. Pentru Dacia, geograful Ptolemeu a păstrat o listă de 44 de localități, cea mai veche descriere topografică a provinciei. Tot de aici provine și singurul paragraf păstrat din Comentariile lui Traian despre războaiele dacice.
Imaginile. Columna lui Traian și cea a lui Marcus Aurelius îi arată pe soldați construind castre și turnuri. Fără aceste reliefuri nu am ști cum arătau turnurile de pe limes deasupra fundațiilor păstrate.
Inscripțiile. Pe fiecare frontieră s-au găsit mii de inscripții care vorbesc despre construirea fortificațiilor și despre cariera ofițerilor și soldaților. În Dacia, câteva dintre acestea sunt esențiale pentru istoria frontierei:
– borna miliară de drum de la Aiton, din anul 108, este una dintre cele mai vechi dovezi ale existenței provinciei;
– inscripția de la Rădăcinești, pe Valea Oltului, consemnează dublarea unei incinte și adăugarea de turnuri;
– inscripția de la Bumbești-Jiu menționează refacerea unui zid din brazde de pământ la începutul secolului al III-lea;
– borna miliară dintre Micia și Apulum confirmă existența drumului de pe Valea Mureșului.
Documentele scrise. Săpăturile au scos la lumină și documente pe papirus, pergament sau lemn. În Dacia, cele mai spectaculoase sunt tăblițele cerate descoperite în galeriile miniere romane de la Alburnus Maior (Roșia Montană). La acestea se adaugă diplomele militare, adică actele prin care soldații auxiliari primeau cetățenia romană după 25 de ani de serviciu. Diplomele sunt cea mai bogată sursă despre trupele care au staționat în Dacia; un exemplu este cea de la Cășeiu, din anul 151.
De la anticari la arheologia modernă
Încă din secolul al XVI-lea, învățații au început să descrie și să deseneze ruinele romane și să adune inscripții și sculpturi. Notițele lor sunt astăzi foarte prețioase, pentru că de atunci multe vestigii au fost distruse, iar peisajul s-a schimbat mult.
Arheologia științifică modernă a frontierelor începe în anii 1890. În Germania, istoricul Theodor Mommsen, laureat al Premiului Nobel, a fondat în 1892 Reichs-Limeskommission, prima mare instituție dedicată cercetării limesului.
La început, săpăturile urmăreau mai ales dezvelirea zidurilor, iar uneori castre întregi erau descoperite dintr-odată. Metodele s-au rafinat treptat. Monedele, ceramica, armele și alte obiecte mărunte au devenit indicii pentru datare. Stratigrafia, adică citirea straturilor succesive de pământ și construcții, permite astăzi reconstituirea istoriei fiecărui sit. La Bologa, de exemplu, în colțul locuinței comandantului se văd două faze diferite ale sistemului de încălzire prin pardoseală (hypocaustum).
Principalele tehnologii și metode de cercetare:
Fotografia aeriană a revoluționat studiul frontierelor încă din anii 1920–1940. Antoine Poidebard în Siria, Sir Aurel Stein în Iordania și Jean Baradez în Africa de Nord au descoperit din avion sute de fortificații invizibile de la sol.
Astăzi, cercetătorii folosesc teledetecția, adică instrumente care „văd” ce este ascuns sub pădure sau sub pământ:
– LiDAR este un laser montat pe o dronă sau un avion care măsoară relieful chiar și sub coronamentul pădurilor. Datorită lui au fost puse în evidență valul de pământ și turnurile de pe Dealul Păstaie (jud. Sălaj), precum și amenajările dacice de la Cioclovina-Ponorici, unul dintre locurile de luptă din războaiele dacice.
– Prospecțiunile geofizice, precum magnetometria și georadarul, dezvăluie planul unui castru și al așezării din jurul lui fără nicio săpătură. Metodele non-invazive au fost esențiale pentru dosarul UNESCO: ele arată că vestigiile din subsol s-au păstrat bine.
Sistemele de informații geografice (GIS) permit analiza frontierei la scara întregii provincii. Câteva exemple:
– Analiza „Least Cost Path” calculează drumul cel mai ușor de parcurs printre dealuri și munți și ajută la reconstituirea traseelor drumurilor romane dintre castre.
– Analizele de vizibilitate au arătat că turnurile de pe granița de nord-vest și de nord nu erau amplasate la întâmplare. Fiecare se afla în raza vizuală a vecinilor săi, lângă vârfurile dominante, într-o rețea gândită atent.
– Măsurarea distanțelor dintre situri arată că așezările și fortificațiile importante erau amplasate la multipli ai milei romane (1.475 m). Pe granița de vest a Daciei, cercetătorii au observat un modul de 12 mile (circa 18 km).
Reconstituirile virtuale transformă apoi datele arheologice în imagini pe care le poate înțelege oricine. Exemple sunt poarta de nord (porta praetoria) a castrului de la Bologa și propunerea de reconstituire a turnului de la Ibănești.
O cercetare internațională
Frontierele romane se studiază împreună, peste granițele de azi. Din 1949 există Congresul Internațional de Studii asupra Frontierelor Romane (international Congress of the Roman Frontiers Studies). În România, cercetarea este coordonată de Comisia Națională a Limesului, în cadrul Programului Național „Limes”. Rezultatele au stat la baza înscrierii frontierei Daciei în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Provocările viitorului
Protejarea frontierei rămâne o sarcină complexă. Agricultura, industria și marile lucrări de infrastructură amenință siturile, iar cercetarea arheologică cere tot mai multe resurse. Vizitatorii au așteptări tot mai mari, hrănite de televiziune și de mediul online. Tehnologia ajută și aici: metodele non-invazive permit studierea siturilor fără a le distruge. Datele digitale stau la baza muzeelor, a parcurilor arheologice și a reconstituirilor care aduc limesul mai aproape de public.