Frontiera Imperiului
Imperiul Roman se întindea în jurul Mediteranei, Mare Nostrum („Marea Noastră”), cum o numeau romanii, iar frontierele sale se aflau dincolo de ea. În timp, acestea au ajuns să se întindă în Europa de la Oceanul Atlantic la Marea Neagră, apoi prin deșerturile Orientului Mijlociu până la Marea Roșie și de-acolo peste Africa de nord, până la marginea Saharei și coasta atlantică a Marocului.
Toate instalațiile militare de pe o frontieră erau legate între ele printr-un drum, de multe ori o adevărată magistrală. Tocmai de aici pare să vină numele frontierei, limes: romanii numeau astfel drumul de frontieră.
Limes-ul nu era un zid continuu și nici nu arăta la fel peste tot. Roma a reacționat mereu la situația locală și a găsit soluții diferite pentru fiecare regiune. În Britannia a ridicat Zidul lui Hadrian, iar pe Rin și pe Dunăre s-a sprijinit pe fluvii. În Orient și în Africa, marginea deșertului a fost urmată de drumuri lungi de sute de kilometri.
La ce folosea frontiera?
Frontierele erau pline de construcții militare și găzduiau armatele care apărau Imperiul. Totuși, rolul lor principal era să controleze mișcările înspre și dinspre Imperiu, inclusiv să prevină raidurile. Zidurile, fortificațiile și turnurile erau completate de cercetași, care supravegheau ținuturile din jur, și de flote, care păzeau frontierele de pe râuri și de pe mare.
Fortificațiile romane nu erau construcții pur defensive, precum cetățile medievale, dar nici ofensive. Turnurile, micile fortificații și barierele artificiale aveau mai degrabă un rol economic: controlul traficului. În același timp, erau cel mai important simbol al puterii Romei, o demonstrație de forță menită să impresioneze înainte de orice confruntare.
Frontiera Daciei
Cucerirea regatului dac de către Traian, în 106, a mutat frontiera de pe Dunăre pe terenul mult mai dificil al Carpaților. Provincia a avut o viață relativ scurtă, fiind abandonată în anii 270. A fost însă puternic militarizată, iar armata a avut aici un rol esențial.
Granița Daciei combină mai multe tipuri de frontieră, în funcție de peisaj: frontiere de-a lungul râurilor, frontiere montane, sectoare marcate de drumuri și sectoare închise de bariere artificiale. Ca peste tot, sistemul era format dintr-o rețea de turnuri, fortificații mai mici sau mai mari și valuri de pământ sau ziduri de piatră.
Traseul graniței nu a fost ales la întâmplare, ci închidea terenurile cele mai fertile, necesare hrănirii armatei, dar și regiunile cele mai bogate în resurse: zona auriferă a Munților Apuseni și zăcămintele de sare de la suprafață. Linia de fortificații din nordul și estul Transilvaniei trece foarte aproape de salinele folosite și astăzi, precum Rupea, Praid, Sovata, Odorheiu Secuiesc, Bistrița, Beclean sau Dej.
Fiecare sector al graniței arăta altfel:
În vest, fortificațiile se înșiră de-a lungul drumului imperial, care era în același timp axa principală a provinciei și limita ei vestică. Pe acest drum se aflau Tibiscum, Sarmizegetusa, Micia, Apulum, Potaissa, Napoca și Porolissum.
În nord-vest și nord, în jurul Porolissum-ului, se găsește cel mai bine fortificat sector. Castrele auxiliare sunt aici la doar 10–15 km unele de altele, iar în această zonă se află cele mai multe turnuri, fortificații mici și bariere artificiale. Turnurile ocupă înălțimile, iar castrele sunt așezate în văile din spate, acolo unde drumurile duceau spreBarbaricum.
În est, masivele vulcanice ale Carpaților Orientali făceau inutile fortificațiile pe creste. Castrele sunt retrase în spatele Subcarpaților Transilvaniei, la circa 25–30 km unele de altele.
În sud, drumul de pe Valea Oltului și așa-numitul Limes Transalutanus legau Dunărea de trecătorile Carpaților.
Tipurile de fortificații
Castrele temporare (de marș). Sunt primele fortificații romane din Dacia, ridicate în timpul războaielor lui Traian pe drumurile spre cetățile dacice. Aveau o incintă rectangulară, formată dintr-un val de pământ și unul sau mai multe șanțuri. Porțile erau protejate prin sisteme în șicană, specifice acestor tabere, numite tituli și claviculae. Aici se cazau pentru scurt timp trupele aflate în marș. În alte provincii pot ajunge la 70 ha, dar în Dacia, din cauza reliefului muntos, au doar 6–7 ha. Cele mai cunoscute sunt cele 16 castre din Munții Șureanu, dintre care se remarcă grupul de pe Comărnicel.
Castrele legionare. Erau bazele marilor unități de elită, legiunile. În Dacia se află de-a lungul drumului principal al provinciei. Castrele de la Berzovia și Zăvoi, acesta din urmă de 22 ha, au funcționat doar în vremea lui Traian. Castrul de la Apulum (Alba Iulia) a fost baza legiunii a XIII-a Gemina pe toată durata provinciei. Castrul de la Potaissa (Turda) a fost construit în jurul anului 170, în timpul războaielor marcomanice.
Castrele auxiliare. Formau scheletul sistemului de pe frontieră. Fiecare adăpostea de obicei o singură unitate, de 500 sau 1000 de infanteriști, uneori cu un detașament de cavalerie, sau o unitate de cavalerie. Aveau de regulă între 1,3 și 3 ha și se aflau la aproximativ o zi de marș unele de altele (25–30 km). Distanța varia însă după relief, drumuri și situația de dincolo de graniță. Cel mai mare este castrul de la Războieni, de circa 5–6 ha, al singurei ala milliaria din Dacia.
Micile fortificații (burgi). Numite și burgus sau praesidium, erau construite acolo unde nu era nevoie de un castru mare. În Dacia se află mai ales în punctele de trecere a graniței, în legătură directă cu rețeaua de turnuri. Le ocupau mici detașamente din unitățile auxiliare din apropiere sau trupe de numeri. Singurele așezate direct lângă valul de pământ, ca celebrele milecastles de pe Zidul lui Hadrian, sunt cele două de la Brebi (jud. Sălaj).
Turnurile. Sunt elementul cel mai numeros al frontierei: în Dacia se cunosc aproape 300, cele mai multe pe granița de nord-vest și de nord. Erau clădiri rectangulare simple, probabil cu trei niveluri: depozit la parter, spațiu de locuit la etaj și, sus, punctul de observație, cu deschideri în zid sau cu platforme. Primele au fost probabil din lemn. Cele cunoscute azi sunt mai ales din piatră, de circa 5 × 5 m, multe cu suprastructură de lemn, înconjurate de un șanț și poate de o palisadă. Turnurile nu erau amplasate la întâmplare: fiecare se afla în raza vizuală a vecinilor săi, lângă vârfurile dominante, formând o rețea complexă.
Valurile de pământ și zidurile. Valurile simple, probabil cu un șanț în față, taie văile și urcă pe culmi în nord-vestul Daciei, pentru a dirija traficul. Cele mai spectaculoase sunt în zona Porolissum, unde pe o porțiune valul este înlocuit de un zid de piatră. Limes Transalutanus a fost descris ca val de pământ, deși unii cercetători îl consideră un simplu drum. Pe alocuri s-au găsit urmele unei palisade, iar fortificațiile de pe traseul lui se află la 10–20 km unele de altele.
Cum arătau fortificațiile?
Armata romană folosea materialele locului: piatră, lut, brazde de iarbă, lemn, țiglă, mortar și tencuială. Construcțiile nu erau însă improvizate. Pereții erau adesea tencuiți și chiar pictați, inclusiv în barăcile soldaților.
Majoritatea castrelor din Dacia au avut la început incinte de „pământ și lemn”: un val de pământ cu palisadă, turnuri și porți de lemn, înconjurate de unul sau mai multe șanțuri. Refacerea în piatră a început în prima jumătate a secolului al II-lea. Pe la mijlocul secolului au fost reconstruite mai ales clădirile principale, în primul rând comandamentul (principia). Nu a existat un program general de reconstrucție: clădirile erau refăcute pe rând, după cât de degradate erau.
Cele mai multe ziduri de incintă s-au refăcut din piatră abia la începutul secolului al III-lea. Chiar și atunci unele au fost refăcute tot din brazde de pământ, cum arată inscripția de la Bumbești-Jiu. Spre sfârșitul secolului al II-lea și mai ales sub Caracalla, turnurile porților au primit o formă nouă, de potcoavă, ieșind în afara zidului. Acest detaliu arhitectural arată o schimbare în strategia defensivă a armatei romane.
În jurul aproape fiecărui castru se dezvolta o așezare civilă, cu oameni care asigurau serviciile și bunurile de care aveau nevoie soldații. Împreună, fortificațiile și așezările formau o putere economică ce atrăgea comerț atât din interiorul provinciei, cât și de dincolo de frontieră.
Citește mai mult